Limba noastră!

     Căutând un sinonim pentru “îngâmfat” (şi am găsit câteva, vi le redau aici: încrezut, înfumurat, trufaş, ţanţoş, mândru, vanitos, orgolios, fălos, plin de sine, fudul, şi-or mai fi şi altele), am dat peste textul de mai jos. Avem o limbă foarte frumoasă, foarte vie, foarte îngăduitoare. Ar trebui sa ne bucurăm că o mai avem... Textul:

“

Sinonimele, deci, reflectă, uneori, straturile succesive în timp (dar şi în spaţiu sau în stil) ale limbii (ca şi în geologie sau arheologie).
        În această privinţă, am găsit în cartea Floricăi Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc, apărută la Editura Clusium-Logos din Cluj, o pagină de certă vioiciune ştiinţifică, pe care v-o rezum iute. Să privim urmatoarea frază:
        "Fiul meu zice să nu mă cert repede cu lumea pentru vitele noastre".
Aceasta e exprimata numai cu termeni pe care limba română i-a moştenit   d i r e c t   (subliniez: direct) din latină. Ca atare, e perfect plauzibil că o astfel de frază putea fi rostită în secolul al XVI-lea, pe vremea Paliei de la Orăştie. Tot aşa de bine, în acelaşi veac, ideea putea fi exprimată fie cu sinonime de origine SLAVĂ; iată cum sună:         "Odrasla mea îmi grăieşte să nu ma sfădesc iute cu rudele pentru dobitoacele noastre",fie cu sinonime de origine MAGHIARĂ; iată cum ar suna:         "Pruncul meu beseduieşte să nu-mi muştruluiesc mintenaş neamul pentru marha noastră". Trec însă veacurile, ca nouri lungi pe şesuri, şi, după turci, vin pe capul nostru de locuitor grecii fanarioţi. Pe la-nceputul secolului trecut deci, vreo cucoană apelpisită sau vreun ipochimen putea catadicsi să rostească fraza următoare, în care nu lipsesc, ba chiar e prisos de GRECISME; auziţi-o:
        "Copilul meu pretenderiseşte să nu-mi dăscălesc peşin seminţia din pricina lighioanelor noastre".
Boon, mai departe. Se duc pe protoxidul de hidrogen (adică apa) Sîmbetei şi fanarioţii, şi iată ca azung la '48, cînd un bonjurist, proaspăt întors de la Paris plin de năduf pe tombatere, pe moşnegăraia purtătoare de giubea şi işlic, ar fi putut formula astfel acelaşi gînd:         "Progenitura mea pledează să nu agasez instantaneu societatea din cauza animalelor noastre". cu neologisme, cum se vede, de sursă FRANCEZĂ. În fine, azi, într-o limbă naturală, cu cuvinte de toate vîrstele, fraza ar putea fi astfel:         "Fiul meu imi spune să nu ma iau la ceartă imediat cu tot neamul din pricina animalelor".         Frumoasa demonstraţie a Floricăi Dimitrescu scoate în evidenţă (desigur, într-un mod condensat, sintetic) marea variabilitate a graiului românesc, capacităţile sale de metamorfozare, multitudinea de registre, pe verticală şi pe orizontală, de care dispune.
        Să deschidem, la sugestia lui Ion Coteanu, Dicţionarul de sinonime al cuplului Luiza şi Mircea Seche (ed. a doua, rev. şi ad., Ed. Univers Enciclopedic, Buc, 1997) la verbul "a dojeni". Vom găsi nu mai putţn de 30 de echivalenţe, dintre care unele, desigur, sunt populare, altele regionale, familiare sau învechite. Merită să le ascultaţi, varietatea lor fiind spectaculoasă: "Dojeni: a admonesta, a certa, a dăscăli, a moraliza, a mustra, (pop. şi fam.) a beşteli, a muştrului, a ocarî, a probozi, (fam.) a sfădi, a sudui, (înv. şi reg.) a înfrunta, a oropsi, a stropoli, a toi, (reg.) a cîrti, a tolocăni, (prin Mold.) a-i bănui, (Olt.) a docăni, (prin Mold.) a mogorogi, (Mold. şi Bucov.) a moronci, (Bucov.) a puţui, (Mold.) a şmotri, (Olt. şi Ban.) a vrevi, (înv.) a preobrăzi, a prihăni, a probăzui, a prociti, (fam., fig.) a săpuni, a scutura".   

“

Textul a fost extras de pe site-ul http://www.pruteanu.ro/4doarovorba/emis698-700sinonime.htm, întreţinut pe când trăia de regretatul George Pruteanu, primul parlamentar care a reuşit să promoveze o lege care nu prevede şi sancţiuni! SIC! (http://www.revista22.ro/la-ce-e-buna-legea-pruteanu-245.html)

Râsul

     "Oare-am mai auzit cândva un câine urlând aşa? Şi gândul meu se-ntoarse îndărăt în timp. Da! Când eram copil, în cea mai fragedă copilărie-a mea: atunci am auzit un câine urlând aşa. Parcă-l vedeam, zbârlit de tot, cu capul înălţat, şi tremurând, în cel mai molcom miez de noapte, când chiar şi câinii cred în fantome, încât m-a-nduioşat. Alături luna plină tocmai se-nălţa, în linişte de moarte, peste casă şi se oprea, un disc de jar, domoală peste-acoperişul neted, ca peste avuţii străine de care-acum se îngrozi şi câinele căci câinii cred în hoţi şi în fantome. Iar când l-am auzit din nou urlând aşa, m-a-nduioşat încă o dată.
     Dar unde dispăruse-acum piticul? Arcul de poartă? Şi păianjenul? Şi toate şoaptele? Oare-am visat? Şi oare mă trezisem? Stăteam printre acele stînci sălbatice, singur de tot şi treaz, sub cea mai searbădă lumină-a lunii. Alăturea de mine însă zăcea un om! Iar câinele, sărind, zbârlit de tot, schelălăind — acum vedea cum mă apropii — reîncepu să urle şi apoi ţipă: oare-am mai auzit vreodată un câine ţipând aşa după-ajutor? Şi-ntr-adevăr, văzui apoi ce nu văzusem niciodată. Un păstor tânăr am văzut, sucindu-se, icnind, zbătându-se, cu faţa descompusă, căruia un şarpe greu şi negru-i atârna din gură. O, mai văzusem oare atâta scârbă şi-atâta groază palidă pe-un singur chip? Dormise, fără îndoială. Şi-atunci un şarpe i se strecurase în gâtlej muşcându-l aprig.Trăgeam, trăgeam cu mâna mea de şarpe dar zadarnic, căci nu puteam să-l smulg din gura lui. Şi-atunci o voce a strigat din mine: „Muşcă-l! Muşcă-l! Retează-i capul!" — aşa striga din mine vocea; teroarea, ura, scârba, mila mea, ce-aveam şi bun şi rău în mine strigau-ntr-un singur strigăt dinlăuntru.
     - Viteji ce staţi în jurul meu! Căutători, exploratori, voi toţi care sub pânze unduioase v-aţi îmbarcat pe mări primejdioase! Voi, bucuroşi de tot ce e enigmă! Spuneţi-mi totuşi, tălmăciţi-mi ce-am văzut, enigma — viziunea mea, a celui mai sihastru dintre oameni! Căci viziune-a fost şi prevestire — ce mi s-a arătat în chipu-acesta? Şi cine-i cel ce trebuie să vină într-o zi? Cine-i păstorul căruia i se strecurase-n gură un şarpe? Cine e omul căruia o să-i intre în gîtlej tot ce-i mai negru şi mai greu în viaţă?
     Păstorul a muşcat, aşa cum strigătul din mine-l sfătuise; el a muşcat o dată zdravăn! Scuipând departe capul şarpelui, s-a ridicat. Nici om, şi nici păstor, era schimbat, transfigurat: râdea! Nicicând vreun om n-a râs pe lumea-aceasta, aşa cum râdea el! O, fraţi ai mei, am auzit un râs ce numai râs de om nu se numea, şi-acum mă arde-o sete, o dorinţă, pe care n-o va potoli nimic. Dorinţa după râsu-acela mă devoră: o, cum voi suporta să mai trăiesc? Şi cum aş suporta acum să mor!

Aşa grăit-a Zarathustra."


Friedrich Nietzsche, "Aşa grăit-a Zarathustra" - fragment (nu cunosc numele traducatorului)

"De ce se pune interval deschis la plus infinit?"

     La sfârşitul orei, fetiţa se apropie timid de profesoară şi o întreabă încet:
-Doamna profesoară, de ce se pune interval deschis la plus infinit?
-De proastă ce eşti, d-aia! I-auzi la ea ce mă întreabă! Tocmai un copil aşa bun ca ea să dea cu musca în lapte! Copii, nu v-am spus eu de ce se pune interval deschis la plus infinit?! V-am spus, sau nu?!
În clasă linişte mormânt. Una dintre eleve, mai isteaţă, bâguie ceva, nesigură (a doua zi a recunoscut ca nici ea nu ştie de ce se pune interval deschis la plus infinit). Fetiţa s-a îndreptat către bancă şi a început să-şi strângă lucrurile, înghiţindu-şi lacrimile să nu izbucnească în plâns, în timp ce profesoara de matematică a ieşit spunând în continuare câteva...

     Ora următoare, Limba Română cu doamna dirigintă, care nu ştia nimic despre incident. Se apropie sfârşitul orei si apare profesoara de matematică:
-Să ştii că m-ai prins într-o pasă proastă, de aceea am reacţionat mai dur! ... Ia uite la ea ce pipotoasă e, de ce plângi aşa?!

     Ziua următoare, ora de matematică. O altă fetiţă scoasă la tablă nu se descurcă conform aşteptărilor profesoarei.
-Mă, da' tu chiar esti proastă, nu ca aia de ieri care m-a prins pe mine într-un moment prost!!! Tu chiar nu ştii nimic?!

     Care este morala acestei povestiri? Nu am una... După ce mi-au trecut furiile, n-am rămas decat cu un gust amar. Dezamăgire. Totuşi aş putea încadra această povestire în categoria:
     "Sunt prost. Pentru că aşa mi s-a spus..."   Şi iar mă înfurii!!!

Şase versuri...

Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
V-aş îneca dacă-aş fi apă,
Şi v-aş săpa mormântu-adânc
Dac-aş fi sapă.
Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
Şi v-aş ajunge.
Dar eu, deşi rămân ce sunt,
O voce-adâncă îmi murmură
Că sunt mai mult decât orice,
Căci eu, sunt ură.  

          Opriţi-vă un pic aici şi mai citiţi o dată. Nu-i aşa ca este extraordinară?

          Recunoaşteţi autorul? Ei bine, pentru cei care nu ştiu încă, această poezie aparţine unui autor român consacrat prin valoarea lui, decedat în 1920. Poet, prozator, publicist, mentor... Nu este nimeni altul decat Alexandru Macedonski, cel care i-a lansat în "Literatorul" pe George Bacovia şi Tudor Vianu, iar în "Liga ortodoxă" pe Tudor Arghezi si Gala Galaction, toţi mari poeţi, scriitori, publicişti români.

          Într-un moment al vieţii, acest poet valoros a scris şase versuri care i-au schimbat locul în istoria literaturii. Versurile sunt următoarele:

 " Un X... pretins poet, - acum

S-a dus pe cel mai jalnic drum...

L-aş plânge dacă-n balamuc

Destinul său n-ar fi mai bun

Căci pâna ieri a fost năuc

Si nu e azi decât nebun. "

şi sunt despre Eminescu...

Despre libertate

                Despre libertate.

                John Stuart Mill spunea cândva, cam prin 1859, în opera lui “Despre Libertate”că: “Singura libertate demnă de acest nume este aceea de a ne urmări propriul bine, în felul nostru propriu, atâta timp cât nu încercăm să-i lipsim pe ceilalţi de a lor, de a le stânjeni eforturile de a o obţine. […] Singurul scop în care puterea poate fi în mod just exercitată asupra oricărui membru al unei societaţi civilizate împotriva acestuia este pentru a-l împiedica să le facă rău altora. Binele acestui cetăţean, fie el fizic sau moral, nu este un motiv suficient.”

                De ce am început cu acest pasaj. Pentru că mie îmi este drag. Pentru mine, libertatea este modul meu de a-mi întâlni fericirea. De aceea nu aş accepta ca cineva sau ceva să-mi fure libertatea, să mă înrobească. De aceea evit cu obstinaţie crearea oricărei dependenţe în plus faţă de cele deja existente şi inevitabile.
               Puteţi considera că acesta este motto-ul acestui întreg blog. Dacă, vreodată, vă veţi considera ofensaţi în vreun fel, sau veţi găsi aici materiale asupra cărora aveţi drepturi, sau orice altceva vă supără, vă rog să mă înştiinţaţi în mod direct. Nu vă bazaţi pe aluzii fine, sugestii delicate sau alte modalităţi care prezintă riscul de a nu fi înţelese. De asemenea vă încurajez să mă corectaţi unde credeţi că greşesc sau să mă ajutaţi cu informaţiile corecte acolo unde aveţi altele mai bune.
                Eu vă respect. Probabil că aştept acelaşi lucru şi din partea dumneavoastră.

                eugen