Râsul

     "Oare-am mai auzit cândva un câine urlând aşa? Şi gândul meu se-ntoarse îndărăt în timp. Da! Când eram copil, în cea mai fragedă copilărie-a mea: atunci am auzit un câine urlând aşa. Parcă-l vedeam, zbârlit de tot, cu capul înălţat, şi tremurând, în cel mai molcom miez de noapte, când chiar şi câinii cred în fantome, încât m-a-nduioşat. Alături luna plină tocmai se-nălţa, în linişte de moarte, peste casă şi se oprea, un disc de jar, domoală peste-acoperişul neted, ca peste avuţii străine de care-acum se îngrozi şi câinele căci câinii cred în hoţi şi în fantome. Iar când l-am auzit din nou urlând aşa, m-a-nduioşat încă o dată.
     Dar unde dispăruse-acum piticul? Arcul de poartă? Şi păianjenul? Şi toate şoaptele? Oare-am visat? Şi oare mă trezisem? Stăteam printre acele stînci sălbatice, singur de tot şi treaz, sub cea mai searbădă lumină-a lunii. Alăturea de mine însă zăcea un om! Iar câinele, sărind, zbârlit de tot, schelălăind — acum vedea cum mă apropii — reîncepu să urle şi apoi ţipă: oare-am mai auzit vreodată un câine ţipând aşa după-ajutor? Şi-ntr-adevăr, văzui apoi ce nu văzusem niciodată. Un păstor tânăr am văzut, sucindu-se, icnind, zbătându-se, cu faţa descompusă, căruia un şarpe greu şi negru-i atârna din gură. O, mai văzusem oare atâta scârbă şi-atâta groază palidă pe-un singur chip? Dormise, fără îndoială. Şi-atunci un şarpe i se strecurase în gâtlej muşcându-l aprig.Trăgeam, trăgeam cu mâna mea de şarpe dar zadarnic, căci nu puteam să-l smulg din gura lui. Şi-atunci o voce a strigat din mine: „Muşcă-l! Muşcă-l! Retează-i capul!" — aşa striga din mine vocea; teroarea, ura, scârba, mila mea, ce-aveam şi bun şi rău în mine strigau-ntr-un singur strigăt dinlăuntru.
     - Viteji ce staţi în jurul meu! Căutători, exploratori, voi toţi care sub pânze unduioase v-aţi îmbarcat pe mări primejdioase! Voi, bucuroşi de tot ce e enigmă! Spuneţi-mi totuşi, tălmăciţi-mi ce-am văzut, enigma — viziunea mea, a celui mai sihastru dintre oameni! Căci viziune-a fost şi prevestire — ce mi s-a arătat în chipu-acesta? Şi cine-i cel ce trebuie să vină într-o zi? Cine-i păstorul căruia i se strecurase-n gură un şarpe? Cine e omul căruia o să-i intre în gîtlej tot ce-i mai negru şi mai greu în viaţă?
     Păstorul a muşcat, aşa cum strigătul din mine-l sfătuise; el a muşcat o dată zdravăn! Scuipând departe capul şarpelui, s-a ridicat. Nici om, şi nici păstor, era schimbat, transfigurat: râdea! Nicicând vreun om n-a râs pe lumea-aceasta, aşa cum râdea el! O, fraţi ai mei, am auzit un râs ce numai râs de om nu se numea, şi-acum mă arde-o sete, o dorinţă, pe care n-o va potoli nimic. Dorinţa după râsu-acela mă devoră: o, cum voi suporta să mai trăiesc? Şi cum aş suporta acum să mor!

Aşa grăit-a Zarathustra."


Friedrich Nietzsche, "Aşa grăit-a Zarathustra" - fragment (nu cunosc numele traducatorului)